Trauma familiala si resursele compensatorii - Diana Lucia Vasile PLU -207

Am fost dintotdeauna preocupată şi fascinată de capacităţile şi potenţialităţile umane manifestate în cele mai diverse situaţii. Cum reuşeşte fiinţa umană să înveţe, să creeze, să facă faţă dificultăţilor pe care le întâmpină? Cum poate să se bucure şi să renască, asemenea păsării Phoenix, din propria cenuşă, după experienţe care îi bulversează întreaga existenţă? Am început astfel să studiez aceste potenţialităţi, iniţial prin intermediul facultăţii de Psihologie, apoi cu ajutorul specializărilor masterale şi al formărilor profesionale. Mi-am îndreptat atenţia spre ceea ce mi-am dorit din copilărie, spre consiliere şi psihoterapie, practicată sub influenţa puternică a credinţei mele că oamenii au mult mai multe resurse, posibilităţi, capacităţi decât îşi dau seama sau decât îşi imaginează.

Diversele experienţe de viaţă, plăcute sau dificile, cotidiene sau deosebite, unele dintre ele aflate în variate stări profunde ale conştiinţei, altele aflate la limita înţelegerii mele, mi-au stimulat în permanenţă potenţialul uman, cu toate că asta a însemnat atât suferinţă, cât şi bucurie. Cu ajutorul acestor experienţe m-am descoperit, am crescut, m-am ajutat, am evoluat, dar m-am şi apropiat de oameni şi i-am cunoscut, şi, în măsura în care am putut, i-am înţeles şi le-am dat o mână de ajutor. Toate aceste experienţe s-au îmbinat cu studiile mele privind traumele psihice, determinând un interes din ce în ce mai crescut pentru fenomenele rezilienţei şi creşterii posttraumatice. Acest interes a fost stimulat de două persoane importante din viaţa mea, care mi-au ghidat şi format abilităţile psihoterapeutice şi pe cele de studiu al profunzimilor umane. Este vorba de Prof. Univ. Dr. Iolanda Mitrofan, cea care mi-a deschis calea către resursele mele şi ale altora şi către modalităţile psihoterapeutice de a le stimula. Cea de a doua persoană este Dr. Francis Macnab, psihoterapeut australian specializat în consilierea şi psihoterapia traumei. Lui îi datorez dezvoltarea abilităţilor mele de lucru cu persoanele traumatizate, şi tot el este cel care m-a iniţiat în studiul fenomenului rezilienţei şi creşterii posttraumatice. Le voi rămâne pentru totdeauna recunoscătoare pentru rolul lor în viaţa mea şi mă bucur că am ocazia să le arăt că eforturile şi investiţiile lor au dat rezultate.

Tocmai aceste fenomene constituie subiectul lucrării pe care o aveţi în mână şi al intervenţiilor mele terapeutice şi didactice. Ca urmare, această lucrare este dedicată tuturor celor interesaţi de studiul resurselor personale care se activează după ce persoanele trec prin experienţe traumatice în familiile din care provin. Dar aş dori ca această lucrare să fie mai mult decât atât: aş dori să se constituie într-un început de drum spre promovarea mai intensă în România a posibilităţilor pe care oamenii le au la îndemână pentru stimularea potenţialului psihic pe care îl au. Mi-aş dori ca această carte să fie un manifest pentru susţinerea ideii că rănile psihice nu sunt doar momente de suferinţă şi durere, ci şi ocazii de creştere şi evoluţie. Dintotdeauna au existat proverbe sau expresii care subliniau acest aspect al suferinţei umane, adică al oportunităţii de transformare pozitivă pe care trauma o poartă în miezul ei. Cu alte cuvinte, atunci când ceva se dărâmă, există întotdeauna posibilitatea reconstrucţiei pe un nou nivel, calitativ superior, fără ca acest lucru să nege sau să minimalizeze importanţa pierderii şi a durerii trăite. Cu alte cuvinte,trauma nu este de dorit, dar conţine şi un potenţial de înnoire sau dezvoltare.