Printre fantasmele unei vieți netrăite – însoțirea experiențial-transgenerațională a unui caz de leucemie – V. Stoica PLU -221

Ideea de a scrie despre practica mea cu pacienţii din secţia de hematologie mi-a venit după lecturarea cărţii „Moartea intimă”, a Mariei de Hennezel. Am realizat cu această ocazie că există o  categorie de clienţi asupra căreia lumina cade mai puţin atunci când un terapeut îşi alege o nişă pe care vrea să profeseze. Este vorba despre bolnavii diagnosticaţi cu o boală terminală, cărora nu li se mai dau şanse de vindecare, indiferent de stadiul bolii. Medicii ştiu că aceştia vor muri, mai devreme sau mai târziu, iar acest lucru ajunge şi la cunoştinţa pacienţilor. În unele cazuri există chiar prognosticuri cu privire la timpul pe care îl mai au de trăit. Astfel, li se pregăteşte terenul pentru inevitabil, bineînţeles, fără a li se lua speranţa.

Eu însămi am catalogat această categorie ca fiind una mult prea complexă şi greu de abordat, cu o problematică mult prea vastă si chiar tragică pentru a putea lucra cu ea. Ideea de a fi alături de ei năştea în mine, printre altele, şi un soi de teamă legată de faptul că nu aş putea să fiu prezentă, autentică şi suportivă deoarece gândurile legate de propria-mi fragilitate şi moarte mi-ar umbri mintea. Lucrurile s-au schimbat covârşitor, însă, în momentul confruntării. Ceea ce la început a reprezentat o mare provocare ulterior s-a dovedit a fi un adevărat izvor de lecţii, atât profesionale, cât şi personale. Am avut şansa de a-mi înfrunta temerile, de a-mi testa limitele şi de a mă împăca cu ceea ce reprezintă în fond condiţia de muritor. Nevoia de asistenţă şi însoţire psihologică a pacienţilor cu diagnostic fatal este acerbă, încă din momentul aflării diagnosticului şi până la stadiul final, de trecere în nefiinţă. Bolnavii incurabili sunt nevoiţi să parcurgă etape dificil de manevrat pe cont propriu. Ei necesită un sprijin din partea familiei, a prietenilor, dacă există, dar mai ales din partea specialiştilor. Aceştia din urmă sunt în măsură să le ofere şi un altfel de suport, să îi pregătească şi pe unii şi pe alţii pentru condiţiile extraordinare de viaţă şi de moarte pe care urmează să le traverseze în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.

Prin această lucrare îmi propun, pe de o parte, să reliefez experienţa trăită lucrând cu pacienţii hematologici, iar pe de altă parte, să atrag atenţia asupra importanţei asistării psihologice a acestora. În pofida diagnosticului sumbru şi a principiului „oricum moare curând”, aceşti pacienţi pot trăi mulţi ani odată ce îşi soluţionează problemele psihologice care declanşează boala, sau odată ce reuşesc să se monteze pentru viaţă şi să se elibereze de ideea de moarte. Atunci când voinţa de a muri se transformă în voinţă de viaţă, forţa interioară a omului depăşeşte aşteptările noastre curente. Ideea pe care trebuie insistat este că, atât timp cât trăiesc, să îşi asume provocarea vieţii cu toate implicaţiile ei, chiar dacă uneori asta înseamnă confruntarea cu o boală incurabilă.

Autoarea