Eficienta psihoterapiei experientiale la copilul hiperkinetic - Geanina Cucu-Ciuhan PLU-132

Cercetările de psihologie clinică, şi în special cele de evaluare a eficacităţii unui tratament psihoterapeutic, ridică o problemă complexă care se formulează în felul următor: Ce tratament, aplicat de către cine, este mai eficace pentru un anumit pacient, cu anumite probleme, în condiţii specifice? Tratamentul unui pacient este unic. Nu putem extrapola acelaşi plan de intervenţie de la un copil la altul doar pentru că cei doi suferă de acelaşi tip de tulburare psihică. Nu vom folosi cu doi copii (sau cu două grupuri de copii) cu aceeaşi tulburare exact aceleaşi tehnici, dintr-o schemă terapeutică riguros respectată. Deci scopul cercetării mele nu este de a alcătui un plan terapeutic ideal pentru copiii cu hiperactivitate cu deficit de atenţie, riguros structurat, de a preciza o ordine strictă a tehnicilor de intervenţie sau, cu alte cuvinte, de a furniza o reţetă pentru tratarea acestei tulburări. Fiecare copil este unic, iar un terapeut eficient trebuie în primul rând să înţeleagă care sunt valorile culturale ale mediului în care trăieşte copilul, care sunt evenimentele cele mai importante din viaţa lui, care sunt persoanele seminficative din viaţa lui, ce teorii psihologice descriu cel mai bine dezvoltarea personalităţii şi a intelectului.

Psihologul clinician american Robert Leve (1993) consideră că nu este suficient ca un psihoterapeut care tratează copii să cunoască bine tehnicile terapeutice şi teoriile personalităţii. El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să fie un bun cunoscător al bazei teoretice a tuturor tipurilor de tratamente.
2. Să aibă capacitatea de a înţelege baza psihologică a copilului şi a familiei lui.
3. Să cunoască înţelesul simptomelor copilului şi cum se relaţionează acestea cu procesul de diagnostic.
4. Să aibă capacitatea de a înţelege relaţia dintre diagnostic şi tratament.
5. Să înţeleagă asumţiile care stau la baza metodelor particulare de tratament.

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil (ADHD) este cel mai recent termen utilizat pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atât a copiilor, cât şi a adulţilor, compusă din deficite în susţinerea atenţiei, controlul impulsului şi reglarea nivelului de activitate la cerinţele situaţionale. Această tulburare a cunoscut în ultimul secol etichetări diferite şi variate, printre care: reacţia hiperkinetică a copilăriei, hiperactivitatea sau sindromul hiperactivităţii copilului, disfuncţia cerebrală minimală şi hiperactivitatea cu deficit de atenţie.

Majoritatea părinţilor acestor copii se simt singuri, crezând că problemele pe care ei şi copiii lor le trăiesc sunt unice. În special mamele cu copii hiperactivi se simt înstrăinate de alţi părinţi, dezvoltând sentimente de neîncredere în propriile aptitudini parentale şi pierzându-şi speranţa în privinţa posibilităţilor de ameliorare a situaţiei. Aceşti copii, datorită inerentei lor mobilităţi, excitabilităţi, exuberanţe, nerăbdare şi neatenţie, pot transforma cea mai obişnuită familie sau clasă într-o situaţie problemă. Cele mai evidente dificultăţi întâmpinate de copiii hiperactivi se manifestă în procesul de adaptare la activitatea şcolară, performanţele lor şcolare nefiind la nivelul vârstei şi capacităţii lor intelectuale.