Mai mult de 10%. Unitatea verticala a creierului - Adrian Nuta PLU-157

Prin natura mea nu sunt un om de ştiinţă, în sensul clasic al cuvântului. Deşi nu-mi este străină disciplina gândirii, deşi pot fi riguros şi atent la calitatea raţionamentelor, mă simt constrâns de teritoriul limitat pe care se mişcă ştiinţa. Am nevoie de spaţiu. Sunt înclinat să trec dincolo de ceea ce este concret şi măsurabil, îmi place să-mi imaginez, să fac legături neaşteptate, să conectez lucruri şi fenomene ce par a fi străine, să mă întreb „cum ar fi dacă?”

Psihologia, cu zonele ei de necunoscut şi mister, mă face să mă simt confortabil. Pot să emit ipoteze interesante, pot face presupuneri stimulative şi incitante. Aşa s-a născut, acum mai bine de doi ani, un proiect de cercetare. Aşa s-a născut această carte. Aproape sigur, în acelaşi fel se va naşte şi următoarea. Mi-ar plăcea să ştiu în ce fel poate fi activat potenţialul nostru neuronal, însă fără a-l brusca sau forţa, adică fără violenţă, cu atât mai mult cu cât îl percep ca foarte sensibil şi delicat. Aceasta este o călătorie de cunoaştere, ceva de genul unei ştafete. Îmi este tot mai clar că ceea ce am început va rodi în timp, adică va antrena şi alte generaţii. Cu alte cuvinte, copiii celor implicaţi în acest proiect de dezvoltare vor moşteni o parte din efectele lui şi, poate, le vor duce mai departe.

Nu am ales întâmplător să lucrez cu studenţi şi absolvenţi ai Facultăţii de Psihologie din Universitatea Bucureşti. Prin natura profesiei lor, când e înţeleasă în mod responsabil, sunt mai aproape de a se angaja într-un travaliu de analiză şi dezvoltare personală, un tip de muncă în absenţa căreia evoluţia nu prea are cum să fie echilibrată. Acest travaliu se realizează în cadrul Şcolii SPER, din care şi eu fac parte. Cu toate acestea, proiectul nu se adresează exclusiv viitorilor specialişti în psihologie sau psihoterapie. Este suficient de accesibil pentru orice persoană care doreşte sincer să-şi împlinească potenţialul şi înţelege dificultatea acestui demers, fără o bună îndrumare şi fără prezenţa hrănitoare şi solidară a altor oameni.

Celor care au acceptat să fie coechipieri în această aventură le mulţumesc în primul rând. Sunt mai mult de 100. Le mulţumesc şi celor care s-au retras pe parcurs, din motive diverse. Le mulţumesc anticipat şi celor care vor veni, fiecare la timpul lui. Şi nu aş putea încheia fără să le mulţumesc profesorilor Iolanda şi Niculae Mitrofan, care mi-au asigurat condiţii perfecte în cadrul Centrului de Dezvoltare Personală, Consiliere şi Psihoterapie Experienţială al Universităţii Bucureşti, m-au sprijinit asemenea unor părinţi iubitori şi au avut încredere în ideile mele uneori năzdrăvane. Procentul de 10% din titlul cărţii este orientativ. Unii cercetători afirmă că folosim doar 2%, alţii sunt mai optimişti în evaluări. Însă toţi sunt de acord că utilizăm destul de puţin. Simbolic vorbind, 10% este limita actuală. Şi pentru a trece dincolo de ea, eu, autorul aparent al acestei cărţi, am înţeles un lucru surprinzător. Am nevoie de tine.